Guvernul a propus un pachet de măsuri pentru raționalizarea cheltuielilor aparatului de stat, concentrându-se pe eficientizare financiară și reduceri de personal. Totuși, deciziile actuale mențin arhitectura teritorială stabilită în 1968. Prin comparație, Republica Moldova a inițiat un proces de amalgamare a unităților administrativ-teritoriale (UAT) cu o capacitate redusă de autofinanțare. O analiză a impactului pe care fragmentarea administrativă îl are asupra sustenabilității economice și a motivelor pentru care o reformă structurală de fond este amânată la București.
Dezbaterile recente din spațiul public românesc referitoare la reforma aparatului de stat arată o tensiune între necesitatea reducerii deficitului bugetar și păstrarea actualei organizări administrative. Deși pachetul de măsuri asumat de actualul Executiv reprezintă un demers clar spre raționalizarea cheltuielilor publice, actul normativ reflectă și un echilibru politic. Adoptarea unor măsuri strict financiare, în detrimentul redesenării teritoriale, reprezintă o soluție de compromis care asigură stabilitatea în coaliția de guvernare și previne tensiunile cu reprezentanții administrațiilor locale.
Dacă privim însă la nivel regional, observăm abordări diferite ale aceleiași probleme. În Republica Moldova, sub presiunea condiționalităților pentru integrarea europeană și a resurselor bugetare limitate, se implementează o strategie de reorganizare teritorială profundă, axată pe comasare.
Modelul de la Chișinău: de la fragmentare la amalgamare
În Republica Moldova, reforma administrativ-teritorială a devenit o prioritate asumată guvernamental. Datele demografice arată o disproporție evidentă: un stat cu aproximativ 2,5 milioane de locuitori gestionează o rețea de aproape 900 de primării și 32 de raioane. Din punct de vedere economic, cheltuielile de funcționare ale acestor structuri depășesc adesea capacitatea lor de a genera venituri proprii, limitând bugetele destinate investițiilor și dezvoltării comunitare.
Pentru a corecta acest dezechilibru, Guvernul de la Chișinău a adoptat Legea privind amalgamarea voluntară a unităților administrativ-teritoriale. Prin acest mecanism, primăriile mici sunt stimulate prin alocări financiare suplimentare de la bugetul de stat să se unească. Scopul principal este crearea unor entități administrative mai mari, cu o bază de impozitare solidă și capacitate tehnică de a atrage fonduri europene. În spațiul public de peste Prut se dezbate inclusiv trecerea la o etapă normativă (obligatorie) a amalgamării și reorganizarea raioanelor.
Măsurile de la București: reduceri financiare fără modificarea structurii
În contrast, abordarea României privilegiază prudența administrativă. Pachetul propus de premierul Ilie Bolojan vizează direct reducerea cheltuielilor de funcționare ale statului, fără a interveni asupra granițelor teritoriale ale localităților.
Concret, măsurile guvernamentale includ:
- Reducerea cu 20% a personalului din administrația centrală.
- Introducerea unor scheme de personal maximale în administrația locală, corelate cu numărul de locuitori.
- Desființarea funcției de viceprimar în localitățile cu o populație mai mică de 1.500 de locuitori.
- Condiționarea parțială a finanțărilor de la centru de performanța în colectarea taxelor locale.
Aceste măsuri aduc economii contabile certe pe termen scurt și mediu. Totuși, din perspectivă structurală, ele nu rezolvă problema capacității administrative. Desființarea unui post de viceprimar reduce fondul de salarii al unei comune de 1.200 de locuitori, dar nu îi crește capacitatea de a atrage investiții. O comunitate cu un număr redus de contribuabili și o populație îmbătrânită nu va putea susține un aparat de specialitate complex (departamente de fonduri europene, arhitect șef, direcții tehnice). În consecință, aceste unități administrative vor continua să depindă majoritar de transferurile de echilibrare de la bugetul de stat sau de la nivel județean.
Reprezentarea politică și soluția consorțiilor administrative
Reticența decidenților de la București față de reorganizarea teritorială este strâns legată de arhitectura reprezentării politice locale. România funcționează cu aproape 3.300 de UAT-uri, dintre care un procent semnificativ au sub 2.000 de locuitori. Această rețea densă de primării și consilii locale constituie infrastructura de bază a partidelor politice în teritoriu.
O eventuală comasare administrativă care ar impune un prag minim de 5.000 de locuitori ar reduce drastic numărul de mandate de aleși locali și ar modifica profund echilibrul de putere la nivelul consiliilor județene. Având în vedere costurile electorale și opoziția previzibilă a asociațiilor de primari, guvernele post-decembriste au evitat sistematic asumarea acestui risc politic.
Pentru a compensa parțial lipsa de capacitate tehnică a comunelor mici, legislația românească recentă a introdus conceptul de „consorții administrative”. Acesta permite asocierea mai multor localități pentru a utiliza în comun personal specializat (ex: un singur specialist în urbanism pentru trei comune) sau echipamente. Deși consorțiile reprezintă un instrument util de cooperare, ele funcționează ca o soluție intermediară: mențin intacte structurile de conducere politică (mai mulți primari și consilii locale separate) și bugete de funcționare distincte, amânând astfel decizia unei reforme teritoriale de fond.